Aymeric Laporte - un moft al unui excentric tehnician argentinian, perfecționat de Ernesto Valverde și spiritul basc

Sezonul 2013-2014 al primei divizii spaniole ne-a oferit nouă, microbiștilor, o șansă imensă de-a gestiona ireproșabil situația conform căreia nu putem rămâne impasibili la o eventuală tresărire de orgoliu al unor fotbaliști, indiferent de vârsta acestora. Cu atât mai bine cu cât jucătorul în speță este încadrat în limita de etate avută pentru promovarea nesilită și meritorie în același timp pe acest spațiu virtual dedicat într-totul tinerilor talentați. Ei bine, dragii mei, dacă este să ținem cont de faptul că protagonistul meu de astăzi a reușit în decursul unor luni extenuante să reînvie spiritul unei comunități răvășite de dominația principalelor surse de mândrie necontenită provenită de pe urma unei rivalități arhicunoscute pe mapamond, s-a meritat osteneala. La prima vedere, pare surprinzător cum un fotbalist de nici 21 de ani reușește în mod imperturbabil să își rezerve neîncetat timp pentru combaterea unei cauze aparte, care într-o oarecare măsură te avantajează ca individ, dar mai ales ca fotbalist ce aparții sufletește de Athletic Bilbao - o trupă feroce recunoscută pentru incisivitatea cu care își întâmpină adversarii întâlniți în cale. Doar având această mentalitate, debordezi de optimism înaintea unei stagiuni extrem de solicitantă din punct de vedere psihic. 

Respectând ca atare aceste principii, Aymeric Laporte este un David din opera renumitului Malcolm Gladwell ce tocmai a evadat maiestuos dintr-o postură cu care se obișnuise și nu găsise antidotul de-a depăși irefutabil conjunctura nefavorabilă în care singur s-a băgat. Din momentul debutului său în cadrul echipei de seniori a ''leilor basci'' survenit în sezonul precedent cu Celta Vigo, acest băiat se confrunta cu o problemă mentală ce îi descurajează iminent pe majoritatea puștilor preocupați în mod deosebit de factorul idolatrizării. Purtătorul tricoului cu numărul 4 era conștient de faptul că este nevoie de îmbunătățiri prompte, întrucât intervenea senzația mulțumirii în sine, oarecum fatală pentru oricine. Deși îi avea concurenți pentru postul de titular pe mult mai experimentații Carlos Gurpegi, respectiv Mikel San Jose, Laporte s-a dovedit a fi un individ stăpân pe situație. Dacă în privința lui San Jose, acesta i-a fost partener de încredere în axul central al defensivei, Gurpegi a cedat în dauna tinereții colegului său, sau mai bine zis, a implicării excesive. Aymeric Laporte a fost genul de fundaș central care oferea siguranță defensivei și datorită acestei situații, observată instantaneu de către Ernesto Valverde, cel născut în Agen a respectat ca atare profesionalismul.

Putea oricând să minimalizeze oportunitatea care i s-a oferit cu destul de multă încredere, însă conștientizarea momentului a contat decisiv în privința menținerii unei perspective îmbucurătoare pe durata sezonului competițional.  Nimeni și nimic nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai curtați fundași centrali din lume. Bazându-se pe calitățile sale indiscutabile ce constau într-o poziționare perfectă pe linia de patru apărători ce îi permitea să anticipeze impecabil o eventuală contră a adversarului întâlnit în cale, jocul aerian, cât și devotamentul specific bascilor, Aymeric Laporte a contribuit într-o proporție covârșitoare la clasarea fostei campioane a Spaniei pe-un loc ce garanta la finalul stagiunii participarea în ultimul tur al celei mai titrate competiții intercluburi, Liga Campionilor, astfel că spre mijlocul săptămânii viitoare vom avea ocazia să îl admirăm îndeaproape, Athletic Bilbao jucându-și soarta cu italienii de la S.S.C. Napoli, în ceea ce pare a fi de departe cel mai echilibrat duel dintre cele trase la sorți de către forul european condus de triplul câștigător al Balonului de Aur, francezul Michel Platini. Dintr-un moft al unuia dintre cei mai excentrici tehnicieni din istoria fotbalului, nimeni altul decât Marcelo Bielsa, Laporte a devenit preferatul bascilor de pretutindeni.